Interviu cu Ana Barton

Ana Barton, autoarea cartilor Mamifer, Juramant de ratacire, Prospect de femeie,a fost de acord sa ne raspunda la niste intrebari.
"Cine sunt? Mama unei copile de 14 ani pe care o cheamă Rada. Cum sunt? Vie, deocamdată. Binecuvântată stare. Ce fac? Am trei caiete, unul acasă, unul la birou şi unu-n geantă, pe care le scot câteodată aproape compulsiv pentru a nota, ilizibil, fără excepţie, câte o trecere de glonţ neîncărnat prin cap. Apoi, mă enervez crunt, încercând să descifrez ce naiba a scris din voia-i invariabil şi mioritic-implacabil năstruşnică stiloul ăla galben cu oranj, că dau numai peste lecţiuni incerte. Scriu de douăzeci de ani, (ex)trăgându-mă sârguincios din publicistică precum darwiniştii din maimuţă."

Întrebare:Când v-ați dat seama că vă doriți să deveniți scriitore? Cum ați început să scrieți?
Ana Barton: Niciodată n-a existat un moment în care să-mi fi spus că vreau să mă fac scriitoare. Cel mai probabil, am fost dintotdeauna, chiar dacă n-am fost și conștientă de asta. Am început să scriu scenarii de film în mintea mea înainte să mă duc la școală. Dar cred că asta fac toți oamenii, nu doar scriitorii. Apoi, am început să scriu poezii cu rimă fermă, pe vremea aia aveam ureche muzicală. Dar și asta cred că fac toți copiii. Știi, mie-mi place să cred despre mine că sunt povestitoare, în cuvântul acesta mă găsesc.

Întrebare:Care este cel mai dificil lucru în a scrie un roman?
Ana Barton: Nu știu. Eu am scris cu un amestec de stări și sentimente, n-am simțit dificultate. Pe alocuri, a fost vorba despre epuizare, aia da. Au fost momente de nemulțumire, dar tot nu le-am simțit ca fiind dificile, cred că e ceva firesc să te nemulțumească o frază, o tușă, o acțiune, o descriere, o… ceva atunci când scrii. Cu bucurie am scris cartea asta, iar bucuria nu s-a diminuat nici măcar atunci când îmi cădea capul pe tastatură sau îmi amorțeau degetele, pentru că au fost și momente din astea. Și nici când am plâns în timp ce scriam n-a scăzut bucuria. Nu știu cum, e paradoxal, dar așa a fost. Poate pentru că am plâns de dor de bucurie.

Întrebare: Cine v-a influențat când ați început să scrieți?

Marin Sorescu. Mi-a spus: „Proză, tată, tu ai vână de proză, fata mea. Și-o să scrii și critică literară.“ Imens m-a influențat fiindcă eu scriam un fel de poezie gnomică, nici umbră de proză-n sertarele mele, cât despre critică literară, nici atât, așa că n-am înțeles că el mă-ncuraja, eram un  copil de cincisprezece ani, ci doar că nu fac bine ce fac. Și n-am mai scris nimic timp de 22 de ani. A, ba da, cronici literare.

Întrebare: Menționați, vă rog, o carte (mai multe, dacă preferați) care v-a influențat că scriitor. În ce mod v-a influențat?
Ana Barton: Toate cărțile pe care le-am citit m-au influențat într-un fel sau în altul, fie că mi-au plăcut, fie că mi-au fost indiferente, fie că le-am destestat. Însă felul în care m-au influențat rămâne un mister. Unora le-am simțit urma adâncă, altele au lăsat una răcoroasă, altele au preferat urme apoase ori adâncituri dulci. Altora nu le-am deslușit încă urmele și poate n-o voi face niciodată. Poate că nici nu trebuie. Sunt și opere cărora cred că le-am pierdut și urma, și urmele, dar astea sunt puține. Cărțile sunt avioane cu reacție.

Întrebare:Ce părere aveți despre cărțile fantasy?

Ana Barton: Îi țin copii pe copii și-i întorc la copilărie pe adulți. Cred că sunt cărțile care le dau oamenilor cea mai mare încredere în puterile lor, ducându-i în lumi cu puteri supraomenești. Sunt atât de hrănitoare, în frumusețea lor supranaturală…

Întrebare:Dacă ați putea să vă întâlniți cu vreun personaj literar, care ar fi acesta? Şi de ce?
Ana Barton:Cu Florentino Ariza bătrân, să-mi spună cum e să întinerești cu vârsta, cu Rebeca Buendia, să-mi arate cum mănânci pământ și var și cum nedormi până-ncepi să (te) uiți, cu Prudencio Aguillar, să-l rog să-mi arate lumea care va să vie, cu Anna Karenina, s-o mângâi pe păr și s-o trag în spate, în timpuri fără trenuri, cu prințul Mîșkin, să-i văd ochii, mâinile, să-l rog să-mi povestească deșertăciunea deșertăciunii, bine, să fie și Ecleziastul cu noi, n-ai precizat în întrebare că personajele nu se pot întâlni unele cu altele, cu Puck, să-l rog să mă transforme în ce-l inspiră prima noastră vedere, și cu absolut toți bufonii care-au trăit în lumea asta, nu neapărat literară. Să le fac temenele.

Întrebare:Cum ați descrie în câteva cuvinte cartea scrisă de dumneavoastră?
Ana Barton: O poveste de viață și de moarte, poveste de neadormit.

Întrebare:Aveți în plan scrierea altor romane?
Ana Barton: Acum, scriu la unul singur, dar el e bine conturat în ceea ce am putea numi plan, dacă treaba asta cu planul n-ar fi atât de amuzantă. Nici un om nu știe câte-i sunt zilele, dar facem planuri și e normal să facem, și în asta constă viața, nu?

 Când scriam „Jurământ de rătăcire“, îmi apăreau în minte inserții din romanul pe care-l scriu acum. Era un fel de joacă destabilizatoare a minții pentru că apăreau ca niște flashuri dintr-un loc în care, dacă aș fi vrut să mă duc, nu știam cum s-ajung: nu tu drum, nu tu transport, nu tu nimic. În ce privește acest roman, pe care-l desenez acum, e prea devreme să-și bage coada o eventuală scriere ulterioară. Treaba asta se va-ntâmpla undeva pe la mijloc, știu deja din experiență. Nu-i plac crochiurile, ci baia de culoare, are nevoie să știe clar în ce anume se-aruncă, ce are de tulburat.

Întrebare: Ce ați dori să le transmiteți potențialilor cititori ai cărții?
Ana Barton: Eu, nimic. M-aș bucura să le transmită cartea ceva. De fapt, fiecărui cititor, o carte îi transmite altceva.

Descriere carte:

„La prima vedere, Jurământ de rătăcire pare un bildungsroman. Numai că devenirea stagnează într-un timp zero, transformându-l, mai degrabă, într-un antibildungsroman. Căderea eroinei vine odată cu izgonirea din paradisul primei copilării, iar asta o închide într-un şir de matrioșka identice cu sine, avataruri ale aceleiaşi dezrădăcinări.”-Nora Pavel

Într-un fel, îi sunt recunoscătoare. Dacă nu era el, să-mi zică „Tu nici n-ai nevoie să te pregătești cu un profesor, ca să intri, tu te-ai pregătit cu mă-ta și cu tac-tu gratis timp de doișpe ani, o să intri prima, îți fac ăia și cunună de lauri încă de la admitere“, poate că nu aș fi avut curaj să dau la teatru. Credeam că nu sunt suficient de bună, că talentul nu ajunge. Dar el m-a făcut, pentru prima dată în viață, să m-arunc cu capu-nainte. Ce-aveam să pierd, un an pe bară, până la următoarea admitere? Dar câți ani pierde un om, dacă ar fi să adunăm momentele alea cretine în care-și risipește timpul cu regretele? M-am dus și-am intrat. Acum, sunt o actriță îmbunătățibilă, dacă e să fim sinceri, însă, pentru că în generația mea e cam jale, sunt considerată o actriță foarte bună. Rahat. Mai e mult până departe, în cazul în care apuc departele ăla.