Cinci cărţi pe care să le citeşti până termini liceul

Hello, people!


Vreau să zic doar că ACEASTA NU ESTE O RECENZIE! REPET: ACEASTA NU ESTE O RECENZIE! Dar dacă nu este o recenzie, atunci ce este? E un fel de două feluri. Adică un fel de hibrid: jumătate recenzie, jumătate listă. Adică un compendiu de convingere, cum l-aș mai numi eu. Dar convingere către ce? Către faptul că nu trebuie să te bizui doar pe ce ți se zice în recenzii, recomandări de lectură, ce-ți mai zice unul sau altul. Adică vreau să conving către faptul că trebuie să-ți mai zici și: „Citesc asta, na!, c-așa vreau eu și că sunt curios/curioasă ce zice și autorul acesta/autoarea aceasta!”. Dar despre ce este vorba în acest compendiu?





Este doar vorba despre mine, care îmi expun punctul de vedere despre cinci cărți. Dar nu oricare cinci. Cinci bune, foarte bune, înnebunitor de bune... din punctul meu de vedere. Cinci despre care am aflat din cele mai neaștepate medii: de la „am citit în cartea de engleză” la „m-a obligat diriga”, cum am aflat de ele variază foarte, foarte mult, croyez-moi!





Anyway, pofta de a citi vine de unde nu te aștepți. Dar la mine nici nu știu de unde vine uneori. Uite niște titluri și ceva legat de ele ca să vă convingeți de acest fapt: nu trebuie să te bizui mereu pe ceea ce auzi în jur, mai ales în materie de literatură.

Un mic disclaimer: s-ar putea să conțină SPOILERE la acțiune acest compendiu.





1. „Jane Eyre” de Charlotte Bronte.

Această carte a fost probabil printre primele despre care nici nu știam că există sau sunt reale până le-am citit. Cum am ajuns să o citesc? Ei bine, scria despre ea în manualul de engleză pe care l-am avut în clasa a opta. ATÂT. Și la început, atenție (e foarte ok dacă râdeți acum), nu credeam nici măcar că există cartea asta! Dar eu, până ce n-am văzut-o în librărie, Toma necredinciosul! Și cum m-a dat pe spate? Întâi de toate, să știți că eu sunt moartă după scrierea la persoana întâi. Fix așa a scris madame Bronte! Și mai e și faza că Rochester Fairfax este așa de chipeș când apare încât nu mi-a venit a crede că Jane nu l-a considerat așa. Plus că AM PLÂNS când a murit prietena aia a lui Jane de tuberculoză. Cum o chema?... Nu contează. I-aș da cam 9/10 cărții acesteia. Nu e chiar perfectă, dar e WOW.




2. „Fundația” de Isaac Asimov (am citit doar primul volum, by the way)

Ok. Parcă n-ați mai fi văzut una ca asta: o iubitoare de SF să nu fi auzit de Asimov în viața ei?! Da, dar faza e că tocmai Asimov m-a făcut să iubesc genul SF. Și tocmai tata mi-a zis de Asimov așa, pur și simplu, ca un fel de chestie normală. Și întâmplarea a făcut ca Sanda, colega mea de gimnaziu, să-mi fi dat cartea la „Secret Santa”. Dar eu am fost cea care i-a cerut tatălui ei să-mprumute de la vărul său toată seria în engleză. Și am apucat să citesc (și să recitesc de vreo zece mii de ori) primul volum al seriei: „Fundația”. Ce m-a fermecat la cartea asta? Că e un SF bun, realist, chiar poate plauzibil, scris frumos și nu ceva gen „Star Wars” (deși mi-au plăcut foarte mult filmele acelea, chiar dacă acela e SF exagerat). E foarte fain și mi-a plăcut mult de tot la ea personajul Lord Dorwin, un rârâit ușor arogant, cu părul creț artificial și niște afirmații foarte precise. Mi-a amintit, ei bine, de mine însămi. Unui SF perfect dau doar 10/10!

3. „Gargantua și Pantagruel” de Alcofrybas Nasier (pseudonimul -care este și anagramă a numelui - celui cunoscut mai bine ca Francois Rabelais)

Cartea aceasta a ajuns în mâinile mele în două căi: unu - o aveam deja în biblioteca de acasă și doi - văzusem pur și simplu titlul în cartea de istorie titlul acesta, ceea ce m-a făcut foarte curioasă. Am întrebat de ea și PAC! M-am trezit... râzând. Trebuie să vă zic: Rabelais are un umor care e senzațional până și în zilele noastre. De la chestii ironice și jocuri de cuvinte cum ar fi „De modo umplelitur cârnațeorum (cum explicationem)” la exagerări frumoase cum ar fi cea că le-au trebuit „trei sute de coți de pânză” doar pentru o părticică mică a cămășii lui Gargantua. Este de admirat și faptul că Nasier/Rabelais descrie ospețele și mâncarea într-un fel în care îți lasă gura apă când le vezi descrise. Pentru așa un umor bun, doar 10/10 meriți, maestre Rabelais!



4. „Alchimistul” de Paulo Coelho

Cartea asta chiar că nici nu auzisem de ea absolut deloc. Mi-a fost dată cu o anume ocazie pe care, evident, nu o mai țin minte, de către o prietenă de a mamei mele. Dar aceasta cred că m-a dat pe spate cel mai tare dintre toate, probabil. Mi-a plăcut că este despre ceva foarte frumos și are o morală foarte bună: ceea ce ai mai prețios se află întotdeauna cel mai aproape de tine, dacă știi cum să cauți. E superbă. Pe o scară de la 1 la 10, are 12; numărul perfecțiunii în accepțiunea mea!









5. „Fata cu cercel de perlă” de Tracy Chevalier

Aceasta e chiar o carte ca și „Alchimistul” lui Coelho; despre care nu am știut deloc înainte. Circumstanțele în care am aflat de ea sunt destul de ciudate: la început de an, diriginta noastră ne-a zis să terminăm toți aceeași carte în acest an. Și a ales ea ceva frumos; acest titlu cu adevărat remarcabil și pe care nu ar trebui deloc să-l lăsați să vă păcălească. Am fost puțin păcălită și eu de acest titlu și am numit-o înainte s-o fi terminat (iertați limbajul, dar așa m-am exprimat în original) „Două sute și ceva de pagini despre o pictură idioată”. Ce regret asta! Ador acum această carte: atitudinea lui Griet, pasiunea controlată a lui Vermeer (și cea mai necontrolată a patronului acestuia) față de ea, felul în care acest act de ficțiune istorică (sau mai degrabă fanfiction istoric despre pictori și slujnice) este conturat este aproape veridic; credibil chiar. Cred că merită tot 9/10, fiindcă, în ciuda unor scene mai dure presărate ici-colo, nu e deloc rea.

În concluzie, (mamă, ce-mi mai place să concluzionez chestiile!) nu contează chiar deloc dacă citești sau nu recenzii - doar ce vrei TU te poate convinge să citești!