Pentru că dorim să vă încurajăm să scrieţi am organizat acest concurs de creaţie literară. Prima lună de concurs a avut tema: Florile liliacului, iar premiul este reprezentat de o carte la alegerea câştigătorului. Dorim ca acest concurs să se desfăşoare lunar. Tema lunii mai va fi anunţată în curând.
Am
citit eseuri frumoase, dar, din păcate, pline cu greşeli. De asemenea, am
întâlnit foarte multe compuneri forţate. Nu trebuie să îi ridici un monument
liliacului doar pentru că asta era tema! Nu trebuie să spui că îl iubeşti, că e
floara ta favorită, când nu e! Dacă vă dădeam ca temă: ‘Gutuia’, spuneaţi că
este fructul vostru favorit şi îi ridicaţi o sculptură? Tema nu vă limita, tema vă dădea un punct după
care să vă ghidaţi! Nu trebuia să scrieţi doar despre liliac şi să amintiţi numele florii în fiecare propoziţie(o dată, de două ori dacă îl aminteaţi era perfect), puteaţi să împletiţi
poveşti frumoase pornind de la semnificaţie lui.
Am
apreciat originalitatea, corectitudinea, expresivitatea. Nu am trecut cu
vederea peste greşeli! Câştigătoarea a reuşit să transmit emoţie. Felicitări, Alexandra Dorina!
Acesta este eseul ei:
"Sunt
moartă.
Sau
așa cred...
Nu
mai simt cum razele soarelui îmi dezmiardă pielea, cum ploaia rece, de sfărșit
de aprilie, se lovește de trupul meu sau cum mă învăluie vântul care suflă cu
putere ramurile copacilor. Nu îmi pot vedea reflexia, nu mai am umbră...Nu pot
simți parfumul florilor de primăvară... Doar văd și aud. De parcă eu nu aș mai
exista deloc...totuși sunt absolut conștientă de propria-mi persoană...
Asta
înseamnă că sunt moartă, nu? Dar nu îmi amintesc să fi murit sau cum anume am
murit sau măcar zilele dinaintea presupusei mele morți; defapt nu îmi amintesc
absolut nimic de viața mea, cine eram, cine era familia mea, ce viață aveam.
Îmi amintesc cu foarte mare dificultate începutul situației în care mă aflu
acum (dacă se poate numi început). Aș putea foarte bine să fiu o pacientă
evadată de la Psihiatrie, o pacientă cu probleme psihice foarte grave. În acest
caz, oare n-ar trebui să fiu mai puțin conștientă de mine însămi, de lucrurile
din jurul meu? Oare o persoană nebună s-ar întreba dacă e sau nu nebună? De asemenea, mai există o altă problemă: nimeni nu îmi remarcă prezența. Ei nu mă
văd deloc.
Se
poate să fiu o fantomă care nu și-a găsit încă liniștea? Un spirit care caută
răzbunare pentru felul violent și brusc
în care a părăsit această lume? Dacă sufeream de vreo boală gravă, care în
final îmi cucerise trupul tânăr, plin de viață și de vise? Oare e posibil ca eu
să fi fost în depresie și să mă fi sinucis?... Dacă..
Un
copil alergând după o minge viu colorată, de cauciuc, îmi întrerupe șirul
gândurilor când trece prin dreptul meu. Pentru puțin timp, îmi las întrebările
la o parte și stau să-l privesc cum se joacă fericit cu mingea. Fără să îmi dau
seama, un mic zâmbet se ivește pe buze; poate și mie îmi plăcea să mă joc cu
mingea – poate nu să alerg de capul meu după ea, dar sporturile cu mingea...
poate erau o pasiune pentru mine. Sau poate că nu.
De
zile întregi hoinăresc pe toate aceste străzi și prin parc, încercând să îmi
amintesc...ceva. Dar oare ce anume? Cred că orice detaliu despre mine și despre
viața mea, căci sunt aproape sigură ca am murit. Altfel nu mi-aș putea explica
toate aceste fenomene. Am încetat să cred că e doar un coșmar din care am să mă
trezesc în curând; totul e prea real, dacă se poate folosi acest cuvânt. Nu, nu
e un coșmar. Nu o să mă trezesc în pat, respirând greu și acoperită de
transpirație. Nu o să mă mai trezesc deloc. Niciodată.
Sunt
speriată și confuză.
Sunt
singură.
Sunt
moartă.
* * *
Soarele
apune, aruncând pete colorate pe bolta cerească, un amestec superb de roșu,
galben, portocaliu, mov, roz și albastru – parcă tot cerul e cuprins de
flăcări. Privesc cu încântare acest spectacol cromatic – cine știe câte apusuri
mi-e mai dat să vad? Poate că nu știu nimic despre viața mea, dar îmi dau seama
din această încântare că iubeam apusurile.
Și
de data asta mă aflu tot într-un parc, însă unul mai mare, aranjat modern în
jurul unui lac destul de mare, în apropierea unui mall. Totul pare atât de
familiar, însă nici o imagine concretă nu mi se formează înaintea ochilor –
numai crâmpeie de lumină și zgomote.Mă întind pe iarbă, cu mâinile sub cap; în
acest moment nu vreau să mă îngrijorez cu privire la destinul meu și să fiu
cuprinsă de teamă, în acest moment vreau doar să mă bucur în pace de acest
superb spectacol al naturii. Culorile vii, puternice, violente parcă mă cuprind
cu totul în mijlocul lor și curând mă trezesc absorbită cu totul de acest
fenomen - atât de banal pentru alții
- încăt lucrurile și oamenii din jurul
meu parcă dispar și rămân doar eu cu cerul și cu soarele. Toți trei privind
unii spre ceilalți, ca într-o întrunire tainică.
O
mireasma dulceagă, proaspătă și îmbietoare își croiește calea spre mine printre
zidurile de tăcere care mă înconjoară. Încremenesc. E primul miros pe care îl
percep. E imposibil, e imposibil, E
IMPOSIBIL!! Brusc, simt cum mii de ace îmi întră în craniu și sunt forțată
să închid ochii, însă durerea se intensifică. Imagini puternice galopează cu
violență înaintea ochilor mei, deslușind cu greu ceva.
O
lumină puternică, răsete și siluete alergând printr-o pădure.
O
fată cu flori galbene în părul negru așezându-mi o coroniță cu flori de liliac
pe creștet.
Un
băiat care poartă doar o pereche de boxeri oferindu-mi cu zâmbetul pe buze o
ceașcă aburindă de cafea.
Același
tip stănd cu capul în poala mea.
Lumini
puternice, muzică și o buze care mă sărută.
Eu
stând cu capul în poala cuiva și privind la un foc de tabără.
Rafturi
întregi, pline de cărți, probabil o bibliotecă.
Din
nou același tip; mă ia în brațe și mă rotește.
Multe
alte imagini, mai mult ca sigur amintirile mele, mi se înșiră în fața ochilor
mei până când, într-un final, se lasă întunericul, iar durerea groaznică
încetează la fel de brusc cum a și aparut. Touși, mai trec câteva secunde și
abia apoi îmi deschid ochii. Deasupra mea, cerul a căpătat o culoare bleumarin,
ivindu-se primele stele deja.
-Ești
în regulă? Ai nevoie de ceva? rostește o voce de bărbat.
Îmi
întorc capul spre locul de unde s-a auzit vocea și dau cu ochii de un un
bărbat, cu părul lung coborând în valuri peste umeri. Ochii îi sunt blânzi și
mă privesc cu puțină îngrijorare în ei. Stă pe iarbă cu picioarele încrucișate.
Lângă el se află un buchet de flori liliachii, roz și mov, care răspândesc un
miros sublim, care mă încântă. Flori de liliac.
-Mă
poți vedea? întreb eu.
Dă
afirmativ din cap. Inspir puternic aerul nopții și parfumul florilor de liliac.
-Imaginile
pe care le-am văzut...
-Sunt
amintirile tale.
-Am
avut prieteni grozavi, un iubit, șoptesc eu.
Închid
ochii și mă agăț de aceste frânturi de amintiri.
-De
ce doar acum?... Adică... Cum... De ce până acum nu mi-am putut aminti nimic?
-Aveai
nevoie de un stimul, ceva foarte familiar. Dacă ai fi văzut o persoană
apropiată ție, ți-ai fi amintit totul. Florile..
-Sunt
preferatele mele, zic eu repede, luând buchetul în brațe.
-Da,
așa e. Cu florile va dura puțin mai mult până îți vei recăpăta memoria, dar în
cele din urmă îți vei aminti totul.
-Chiar
și cum anume am murit?
-Chiar
și asta.
Dau
din cap și strâng florile la piept. Am o mulțime de întrebări, gata să se
reverse printre buze asemenea unei cascade învolburate, mai ales cu privire la
el și de ce mă poate vedea, dar aleg să tac. Valul de amintiri și durerea
îngrozitoare m-au secat de puteri; pentru prima dată de când cu moartea mea, mă
simt slăbită. Nici el nu spune ceva, așa că stăm câteva minute în liniște, cu
triluri de greieri și păsări.
-Îmi
doream flori de liliac pentru nuntă, șoptesc eu din senin.
Se
uită la mine cu compasiune. Rămâne tăcut.
-Cine
ești tu, totuși?
Nu
m-am putut abține, e enervant modul lui de a rămâne tăcut. El râde, ceea ce mă
deranjează și mai mult. Îl privesc încruntată.
-Îngerul
tău păzitor, aș putea spune.
“Aș putea spune”? Ăsta ce răspuns e? Nici
măcar nu este un răspuns clar; nu mă mulțumesc cu atât. Adică nu mi-a spus nici
măcar numele lui!
-E de ajuns pentru astăzi. Vei afla
mai multe mâine.
Se
ridică de jos și se îndepărtează fără să mai zică nimic, dar nici nu trebuie.
Îmi dau seama că trebuie să-l urmez. Așa că mă ridic și pornesc în urma lui,
încă strângând crenguțele la piept. Se grăbește - ori poate așa are el ritmul –
și trebuie să grăbesc pasul dacă nu vreau să rămân în urmă, singură.
După atâta timp de
singurătate, teamă și confuzie, acum pot răsufla ușurată. Cu el o să fiu în
siguranță, cu ajutorul lui o să rezolv această situație stranie. El și florile
de liliac.
* * *
Unul dintre avantajele de
a fi spirite (fantome sună prea... paranormal) e faptul că nimeni nu ne aude,
nu ne vede, așa că seara trecută ne-am strecurat într-un hotel destul de luxos,
cu dotări moderne – deși singurele lucruri pe care le putem folosi sunt
paturile și televizorul. (da, chiar așa, ne putem uita la televizor! Cine ar fi
crezut ca spiritele pot face asta??). N-am apucat să îl întreb nimic, s-a pus
direct la somn – ciudat lucru, nu avem nevoie de hrană și apă, dar e necesar să
dormim.
-Credam că spiritele n-au
nevoie de somn.
Afară e dimineață, iar
soarele aruncă raze aurii pe covor. O briză ușoară se joacă cu perdelele albe,
iar pe geam intră frânturi de zgomote, însă nu foarte gălăgioase. Pe măsuța de
cafea stă aranjată o frumoasă vază cu flori de liliac și bujori, răspândind
mirosul lor plăcut în toată camera. Pot spune că e o dimineață pașnică.
-Spiritele malefice se
hrănesc cu energia umană, vie. Însă tu, mai ales că ești... nouă, ai nevoie de
somn.
Dahmir, căci acesta e numele
lui, stă pe patul vecin, lucrând la o coroniță cu flori de liliac la rugămintea
mea.
- O să îmi spui ce
amintire ai avut noaptea trecută?
Mă las să cad în pat, pe
spate și privesc tavanul. Nu vreau să îi împărtășesc ultima amintire. E prea
personală, prea intimă și, în același timp, e prea dureroasă. Suntem eu și cu iubitul meu, amândoi într-o
garsoniera, întinși goi pe pat, sub o pătură groasă; îmi dă după ureche o
șuviță rebelă de păr, apoi îmi spune că mă iubește mai mult decăt orice pe
lumea asta; mă sărută cu pasiune, atingerile lui împrăștiind fiori pe tot
corpul fierbinte.
Mi-au dat lacrimile
noaptea trecută, amintirea asta rupse o barieră între cele două lumi. Acum simt
toată iubire ce i-am purtat-o și încă i-o port lui Tomi. Mă făcuse foarte
fericită și cred că și eu l-am făcut la fel de fericit.
-Nu vreau...
-E cu el?
-...
-Magda!
-Aha...
Toată ziua trece fără să
ne spunem mare lucru, iar el nu mă mai presează. Seara mă pun în pat, strângând
la piept un alt buchet cu flori de liliac – le-a adus Dahmir... proaspete de pe
mormântul meu. Nu mi-a spus de la cine erau, nu era nevoie, am știut de cum
le-am îmbrățișat că sunt de la el.
Adorm cu mireasma florilor de liliac, preferatele mele, mai multe amintiri
cu noi doi înșirându-se în mintea mea."
Abonează-te la blog!
